8 februarie 2017

Aventuri la 'CASTELUL DE BUMBAC'


Am vizitat Pamukkale pentru prima oara acum mult timp, acum 18 ani in urma. Eram micuta la vremea aceea. Imi mai aduceam aminte cum arata acel loc dar mi-am dorit sa il percep diferit, acum, ca am mai crescut.
Acum cateva veri am avut posibilitatea de a merge din nou la Pamukkale. Eram in Antalya.
Aventura a inceput intr-o dimineata frumoasa de vara, la sfarsitul lunii iunie.
Spun aventura pentru ca a fost o mica aventura. Mi-a trebuit mult curaj sa ma trezesc la ora 5 dimineata deoarece plecarea catre Pamukkale, din Antalya (Belek) se facea la ora 6. Era ziua mea libera iar ziua urmatoare mergeam la munca. Dar nu mai conta. Important era sa ajung din nou la Pamukkale.
Bineinteles ca ora nu a fost respectata (dar nu de catre agentie, ci de catre turistii care erau preluati de la alte hoteluri si s-a decalat cu o ora plecarea). In loc de ora 6 am plecat la 7 din Belek.
Sincera sa fiu, drumul nu mi s-a parut obositor deloc. Intr-adevar, este un drum destul de lung, sunt aproximativ 300 km dus, 300 intors.
Dar este un drum placut, soselele in Turcia sunt extrem de bine puse la punct si este o mai mare placere sa calatoresti pe drumurile si autostrazile din Turcia.
Dupa cateva ore de mers, am facut o scurta oprire, la un mic magazin de suveniruri. Acolo ne-au servit cu cafea/ceai (gratuit!). Preturi decente pot spune la produsele vandute.
Apoi, pentru ca era prea devreme pentru pranz am oprit la o o fabrica de onix. Am vazut live cum se prelucreaza onix-ul dar nu m-am putut apropia sa cumpar nimic. Niste preturi de picam pe spate.
Apoi am luat pranzul, intr-un local nu cine stie ce… mancare destul de putina, nu foarte variata, rece… dar... pentru cei flamanzi a fost ok.
Si intr-un final, in jurul orei 13:30 am ajuns in sfarsit la Pamukkale.
Dupa cum bine stiti, Pamukkale este inclus pe lista Patrimoniului Cultural UNESCO.

Pamukkale
Pamukkale
Pamuk in limba turca (vorbesc turca) inseamna bumbac iar Kale inseamna b]castel sau cetate. In traducere libera ar veni Castelul de bumbac=Pamukkale.
In anul 2014 la Pamukkale s-au inregisrat mai mult de 2.5 milioane de vizitatori. De aceea, Pamukkale a fost inclus intr-un top al celor mai vizitate obiective turistice ale Turciei.
Ce am putut admira la Pamukkale?
* Ruinele orasului antic Hierapolis
* Piscinele termale
*Piscina Cleopatrei
* Muzeul Pamukkale
O sa incep cu inceputul si anume cu ruinele orasului antic Hierapolis


Uitandu-ma pe harta am stiut ca nu ma voi putea plimba printre toate ruinele. Intinderea era destul de mare, caldura si mai mare plus ca aveam alte prioritati si anume sa ma “balacesc” sau sa ma “scald” putin in piscinele termale.
Oricum, inca se mai fac sapaturi astfel incat, sunt sigura ca data viitoare cand voi merge la Pamukkale voi avea ocazia sa vad ruine noi, hehe.
Am putut totusi arunca un ochi spre ruinele care dateaza din secolul al II-lea I. Hr. Numele orasului inseamna de fapt b]orasul sacru si reflecta practic multele sale temple.
Daca doriti sa ajungeti la b]teatru aveti de parcurs o distanta destul de mare de la intrare si aveti ca “obstacol” un mic deal.
Sincer, acest teatru antic seamana foarte mult cu cel de la Efes sau cu cel din Side (parerea mea) …
Alte structuri pe care le-am admirat in Hierapolis au fost b]portile bizantine si templul lui Apollo.
Piscinele Termale


Aici s-a schimbat putin peisajul… plus ca atunci cand fusesem eu cu mult timp in urma, erau deschise mult mai multe travertine si era mult mai putina lume….
Totusi, am simtit ca ma aflu intr-un alt loc, nu pe pamant. Am uitat de caldura si de orice pentru a admira peisajul unic.
Mi-a parut tare rau sa observ ca pe langa faptul ca multe travetine au fost inchise, cele inca ramase deschise avea putina apa in ele.
Apa laptoasa avea aproximativ 33*C si era foarte calda si placuta.
De asemenea, mi-a fost interzis sa intru incaltata. De fapt, nimeni nu avea voie sa intre incaltat in sau pe travertine. Era ca la demonstratie sau ca la expozitie : sute si sute de slapi/sandale/papuci. De toate culorile, numerele, marimile, felurile. M-am amuzat putin la vederea atator papuci.
Vorbind turca, i-am intrebat de curioztate, pe cei care pazeau ce s-a intamplat cu restul de bazine si de ce sunt inchise. Raspunsul a fost unul sec si scurt: sunt inchise pentru curatare.
Poate si dvs ati auzit, de multi ani exista zvonurile ca Pamukkale nu va mai exista. Sunt tot felul de speculatii ca Pamukkale va disparea.
Cu ani in urma, in zona erau contruite hoteluri si pensiuni, acestea poluand foarte mult zona. Turistii cazati in aceste hoteluri aveau intrarea gratuita in Pamukkale oricand doreau ei, astfel incat zona nu mai era apreciata asa cum trebuie.
Pana la urma s-a luat decizia de a proteja aceasta arie care incepuse sa devina pe cale de disparitie, astfel incat hotelurile au fost daramate si s-au mutat in josul vaii.
Intr-un timp intrarea in travertine a fost interzisa.
Este totusi important sa tinem contul ca la Pamukkale vin milioane de vizitatori anual, fiecare platind 25 lire turcesti intrarea la Pamukkale, 5 lire la muzeu si inca 32 lire daca doresc sa inoate in Piscina Cleopatrei. Deci… o suma imensa.
Astfel, am stat si m-am gandit de fapt ce a vrut sa zica bietul pazic sau ce gandea de fapt acel om “ Mii de turisti perturba echilibrul ecologic al zonei dar generaza atata venit incat trebuie sa il mentinem deschis”.
Asadar, travertinele nu cred eu ca sunt inchise “pentru curatare” ci pentru protejarea si pastrarea lor la forma cat de cat initiala.
Piscina Cleopatrei


In primul rand, trebuie sa stiti ca pentru a va “balaci” in aceasta piscina “magica”, trebuie sa platiti o alta taxa de 32 de lire. Nu accepta alta moneda in afara de lire turcesti, asa ca sa aveti mare grija. Nici cardul de credit nu este acceptat! Doar cash si lire turcesti. Cel putin asa era cand am mers eu.
In jurul piscinei sunt restaurante, dusuri, cabine de schimb, toalete. Daca doriti sa “inchiriati” un vestiar si acesta este contra cost.
Mi s-a parut extrem de ciudat faptul ca in stanga aveam piscina, in dreapta aveam restaurante moderne si urla muzica, la fel de moderna.
Pentru mine ambianta a fost ruinata…
Nu am platit pentru a intra in acea piscina celebra. Nu am considerat ca am nevoie de viata vesnica, frumusete eterna, etc, etc… ati inteles dvs…


Muzeul Arheologic Pamukkale-Hierapolis
Este compus din 3 incaperi plus gradini. Muzeul are artefacte din ruinele antice de la Hierpolis si de asemenea si din alte locuri excavate, precum Laodicea si Aphrodisias.
Cea mai impresionanta este camera sarcofagelor … mi s-a parut totusi dezolant… eu cu mine si cu inca 4 persoane iar in piscina Cleopatrei sute de oameni….
Din pacate nu am avut extrem de mult timp la dispozitie (cat sa admir cateva rune din Hierapolis, sa ma “balacesc” putin in travertine, sa ma schimb si sa pozez doar piscina Cleopatrei). Apoi a urmat drumul de intoarcere.
Unul pe care il stiam deja.
Am facut o scurta oprire la o fabrica de vinuri. Nu stiam sincer ca turcii pot face vinuri atat de bune. Vinuri din fructe, din rodie, din smochine, caise, etc. Vinuri excelente. Acolo am facut si pe “traducatoarea”:turca-romana si invers… dar degustarea vinului a fost oau…
Nu am cumparat nimic… pana si sosul de rodii era la 10 euro (cand in magazine il gaseam la 2 lire (1 euro) ….
Oricum, nu ii inteleg pe oamenii care ajung in zona dar nu merg sa viziteze Pamukkale. Sincer! Eu l-am vizitat acum multi ani si cand am simtit ca este momentul sa revad acel loc magic… am facut-o. Dar oameni care au ajuns de multe ori in zona si nu au mers nici macar o data sa vada Pamukkale... pacat… este un loc unic, ce poate, intr-o buna zi nu va mai exista… poate ca va disparea... si atunci, de ce sa nu il vedem cat inca mai exista? Ganditi-va si la asta.
Spor la... calatorii.



Un voluntariat îţi poate schimba viaţa!

În anul 2010 am scris un articol despre experienţa mea din Istanbul .
La acea vreme îmi aşternusem gândurile care sunau cam aşa: „Experienţa Istanbul a fost una de viaţă, una pe care nu o voi uita niciodată, o experienţă ce m-a schimbat în bine, ce a reuşit să mă maturizeze şi mai mult, am avut cea mai frumoasă vară din viaţa mea, cele mai frumoase 3 luni din acest an”.
Deşi au trecut aproape 7 ani de atunci, nu mi-am schimbat părerea. Un voluntariat îţi poate schimba viaţa!
La asociaţia unde am făcut eu voluntariatul erau 7 persoane cu dizabilităţi, cu vârste cuprinse între 18 şi 23 de ani. Unii vorbeau, dar nu auzeau, alţii auzeau dar nu puteau vorbi, unii nici nu vorbeau nici nu auzeau. La început mi-a fost greu să comunic cu ei deoarece nu cunoşteam limbajul semnelor, dar pe parcurs am luat cursuri de limbajul semnelor şi am reuşit să mă înţeleg incredibil cu ei.


De asemenea, aceşti oameni erau priviţi normal. Am învăţat importanţa unui ONG, faptul că indiferent cum ne naştem avem dreptul de a munci. Cei din Turcia aveau un acord cu mai multe hoteluri din Istanbul şi după terminarea orelor de limbajul semnelor, „copiii” (aşa îmi plăcea mie să le spun deşi erau adulţi în toată regula) mergeau şi făceau practică la acele hoteluri.
Am fost şi eu împreună cu ei, la Four Seasons şi la InterContinental, i-am ajutat şi asistat. După terminarea orelor de practică, unii dintre ei au fost selectaţi să lucreze în hoteluri şi chiar şi în ziua de azi doi dintre aceştia lucrează încă acolo.
Faptul că am participat ca voluntar într-o organizaţie non guvernamentală m-a făcut să îmi doresc să pot face acest lucru şi în România.
Iar acum avem cu toţii o şansă de a susţine o cauză, cu ajutorul Campionatului de Bine. Campionatul de Bine se desfășoară în perioada 6 decembrie 2016 – 15 februarie 2017 şi este o competiție pentru atragerea de donații adresată ONG-urilor din România.
M-am uitat pe lista finaliştilor şi mi-a fost foarte greu să aleg o cauză pentru că toţi participanţii ar trebui să câştige. Toţi merită o şansă, toţi au o poveste şi toate proiecte înscrise în Campionatul de Bine sunt pentru mine câştigătoare.
Poate mulţi dintre dvs vă întrebaţi de ce este important să donăm pentru proiectele ONG-urilor din România. Nu o să vă dau răspunsul sau argumente. De ce? Pentru că sunt sigură că ştiţi deja. Atât vă pot spune: mie mi-a adus linişte sufletească şi împlinire. O facem pentru noi dar şi pentru ei!
Faptul că am fost voluntar şi am luat contact cu persoane cu dizabilităţi un titlu din Campionatul de Bine mi-a atras atenţia în mod deosebit: „Şi oamenii cu nevoi speciale pot şi vor să muncească”.


Acest proiect oferă persoanelor cu dizabilităţi un loc de muncă într-o spălătorie şi îşi doresc extinderea activităţii. Sunt sigură că vor reuşi acest lucru cu ajutorul nostru şi mi-aş dori ca acest proiect să se afle printre câștigătorii Campionatului de Bine.
Un loc de muncă oferit persoanelor cu nevoii speciale îi ajută să îşi susţină independenta, să îşi crească familiile şi să fie mai siguri pe ei.





Blogal Initiative



       Pentru mine Blogal Initiative este o provocare destul de recenta. Am descoperit aceasta platforma intamplator si m-a atras imediat. Nu doar datorita premiilor pe care le oferea dar si datorita subiectelor extrem de interesante.
       Mai exista astfel de platforme, dar de o perioada nu am mai scris nici un articol pentru ca acolo nu exista corectitudine. La fiecare campanie exista acelasi castigator.
Aici, pe Blogal Initiative fiecare om are o sansa, toti suntem egali.
    Incerc sa scriu dar uneori nu am timp, nu am inspiratie. Dar intru pe site si ma uit la minunatele articole pe care „colegii” bloggeri le inscriu.
    Pana acum nu am castigat nici un premiu pe Blogal Initiative, nu mi-am facut prieteni virtuali dar am castigat experienta. O experienta pe care nimeni nu mi-o poate lua. Am putut citi articole extrem de interesante, am vazut ca oamenii au o imaginatie de necrezut, ca suntem creativi.
     Ma bucur ca Blogal Initiative este o platforma care se respecta, are in spate niste oameni extrem de muncitori si seriosi si le urez mult succes in continuare.



9 ianuarie 2017

Călătorie în timp


Îmi doresc să am un cristal magic şi pentru o fracţiune de secundă să mă teleportez între două lumi, nici în trecut, nici în viitor. Într-o lume suspendată, unde îmi pot alege singură perioada de timp în care vreau să călătoresc.


  
Nu ar fi frumos să spunem stop timpului, să plutim efectiv, să nu îmbătrânim şi măcar pentru o scurtă perioadă de timp (să spunem o oră, două) să putem vedea fie trecutul fie viitorul?
Unii şi-ar dori să călătorească în era mezozoica, să vadă dinozaurii şi să îi studieze, să le urmărească viaţa chiar şi numai pentru câteva ore, pentru că asta ar însemna o zi întreagă în acea eră pentru că pământul se învârtea atât de repede încât ziua dura 2-3 ore.



Unii ar dori să ajungă în era neozoica sau chiar şi precambriană pentru că sunt fascinaţi de istorie şi vor să descopere cât mai multe din lucrurile petrecute în trecut. Dar eu sunt puţin mai diferită, eu vreau să ajung în viitor, prin anul 2116. Aş fi curioasă cum ar arăta lumea peste 100 de ani.



Da, să spunem că am ajuns în viitor. Ce m-ar interesa să văd? În primul rând aş fi curioasă să văd cum a avansat tehnologia. Nu de alta dar suntem în 2017 şi aici, în secolul 21, mileniul 3 tehnologia este destul de avansată.
Să ne gândim puţin la cum arătau electrocasnicele în trecut şi cum arată acum.

Frigiderele în 1927 arătau cam aşa:


În 2017 arată cam aşa:




Cuptoarele cu microunde în trecut arătau aşa:



Acum arată aşa:


Şi am ajuns la subiectul care pe mine mă interesa şi anume aspiratoarele.



Iar acum, în 2017 cam aşa arată faimoasele aspiratoare cu sac 



Aşa că, să spunem că am ajuns în anul 2116 şi pot vedea cum arată electrocasnicele viitorului. Cel mai şi cel mai mult mă interesează aspiratorul viitorului. Nu de alta dar am rămas cu sechele şi traume din cauza aspiratorului din ’95, când aveam 5 ani. Încă de atunci mă ascundeam sub plapumă sau pur şi simplu fugeam din calea lui.





Dar a venit timpul să spun stop şi fiind în 2116 mi-am dat seama că pot alege singură cum vreau să arate aspiratorul perfect.

 

În primul şi în primul rând acesta nu va scoate nici un sunet, nici măcar un bâzâit. Va fi complet silenţios.
În al doilea rând va avea mai multe carcase ca să îi pot schimba culoarea, în funcţie de dispoziţia pe care o am.




În al treilea rând peria se va auto curata, astfel încât nu vor rămâne mizerii, praf, scame şi aşa mai departe.



În al patrulea rând, va avea putere mare, astfel încât să nu trebuiască să trag de două ori în acelaşi loc.


În al cincilea rând, dacă se strică, va merge singur la reparat şi nu va trebui să stau pe la cozi să îl las şi să merg să îl iau. În viitor va exista şi un birou de relaţii pentru aspiratoare.


În al şaselea rând, aspiratorul va fi uşor de depozitat şi nu mă voi lovi de el la orice pas.



Aş mai fi vrut să pot vedea în viitor cum va arăta aspiratorul perfect şi să mai continui să vă dezvăluiesc şi vouă secretele dar din păcate timpul s-a scurs şi cristalul m-a adus înapoi cu picioarele pe pământ în 2017.

Acum stau şi privesc la aspiratorul meu şi mă rog să treacă cei 100 de ani mai repede dar.....staţi, Daewoo Electronics este unul dintre cei mai importanţi producători mondiali de aparate electrocasnice. Poate îmi vor prelua ei ideile şi aspiratorul viitorului va apărea mai repede pe pământ.







24 octombrie 2016

Orasul sufletului meu

Menton este un un oraş de vis, cel puţin aşa l-am perceput eu. Dar înainte de a vă povesti despre acest oraş superb o să vă spun că vă aştept impresiile la finalul articolului, doresc să ştiu care este destinaţia voastră favorită şi linkul către momondo.ro. Puteti castiga un premiu superb pentru cea mai frumoasa poveste.



De asemenea, acum că ştiu cât este de frumos acest oraş pot merge singură, călătorind către Nisa, găsind zboruri ieftine (bilete de avion Nisa) precum şi hoteluri bune la preţ accesibil în Menton.
După cum bine ştiţi, înainte de a pleca undeva mă informez bine de tot. Sunt tipicară când vine vorba de concediu şi de ce am de vizitat. Mă uitasem eu pe hartă şi căutăm să îmi fac un program pe zile cu ce pot vizita in SanRemo. Bineînţeles că bifasem Nisa, Cannes, Monaco (cu Monte Carlo), San Remo dar stând 7 nopţi în SanRemo am zis că mai trebuie să vizităm ceva... şi mi-a sărit în ochi Menton.
Nu ştiam mai nimic despre acest oraş decât că este primul din Franţa, la graniţa cu Italia. Ok, mă uit pe google pe images şi când văd poze cu acest oraş zic ” Oau, trebuie să îl vizităm”.
Planul era următorul :
     -Prima zi, joi, ajungeam seara deci nu aveam cum să vizităm nimic
     -A doua zi, vineri, programasem SanRemo apoi Ventimiglia apoi Menton
     -A treia zi, sâmbătă: Nisa
     -A patra zi, duminică: Nisa plus Cannes
     -A cincea zi, luni: Monaco
     -A şasea zi, marţi- odihnă şi lenevire în SanRemo
     -A şaptea zi, miercuri -  plecare spre casă.
Doar că nu ne-am ţinut exact de program şi în ziua a doua ne-am lălăit şi lenevit şi am uitat complet de Menton şi am văzut doar San Remo...
Şi am intrat în panică vineri seară, că eu vreau să văd Menton, când ajungem, cum facem?
Dar... uituca de mine sau mă rog, la matematica mea am socotit prost... erau 8 zile, 7 nopţi... deci mi s-a decalat totul cu o zi... deci, am câştigat o zi... yupiii...
Aşa că, programul a fost exact ca cel de mai sus, doar că în a două zi am făcut doar SanRemo, sâmbătă am făcut Nisa plus Cannes, iar în a patra zi, duminică :Menton. În a şaptea zi, miercuri, am revenit în Nisa şi în a opta zi, joi, era de fapt plecarea.
Şi să revin la Menton şi la acea zi superbă de duminică. Întâmplarea a făcut să fie 8 noiembrie şi anume Sf Mihail şi Gavril. Şi ce putea fi mai frumos decât să îmi serbez ziua de nume într-un oraş superb din Franţa?
Cum am ajuns în Menton?
În primul rând am căutat un zbor ieftin Nisa apoi m-am cazat în Ventimiglia. De acolo am mers cu trenul în Menton. Deşi iniţial stabilisem de acasă că vom călători cu autobuzul datorită costului mai scăzut, am revenit la sentimente mai bune şi ne-am dat seama că este mult mai convenabil, în raportul timp/preţ să călătorim cu trenul. Pierdeam mult prea mult timp schimbând autobuze şi ieşeam poate cu 1-2 euro de persoană mai ieftin cu autobuzul.
Ok, zis si facut.
Plecăm din SanRemo în Ventimiglia, ca deobicei, naveta noastră zilnică... 1.5 euro de persoană biletul de autobuz. Ajungem în Ventimiglia şi ne luăm biletele.
Cât costă un bilet Ventimiglia- Menton?
3.20 euro de persoană. Deci 2 persoane Ventimiglia- Menton 6.40 euro.
Retur: 3.20 euro de persoană. Deci, la fel ca la dus.
În gara din Menton am luat şi o broşură cu mersul trenurilor.
Călătoria a durat aprox 20 de minute, poate chiar mai puţin. Este primul oraş din Franţa, deci prima oprire a trenului. Noi am coborât la a două staţie pentru că prima este Menton Garavan iar noi am coborât la Gare de Menton pentru a ajunge mai uşor în centrul oraşului.
Este o gară micuţa, simplă dar curată.
Nu aveam harta oraşului dar nici nu eram in grabă. Am decis că de la 10 dimineaţa de când am ajuns în Menton avem timp suficient să descoperim oraşul. Vremea era superbă, un soare strălucitor, senin şi se prevestea a fi o zi extrem de călduroasă. Norocul meu că nu mă îmbrăcasem gros şi pe dedesubt aveam tricou.
Şi am ajuns într-o parcare direct din gară, apoi am mers pe Rue de la Gare şi am ajuns în Place de Victoires. Un monument superb se ivea în faţa mea. 



După ce am făcut bine meritatele poze am pornit la pas pe Avenue Eduard VII. La un moment dar văd o biserica drăguţă pe partea dreapta: Eglise du Sacré-Coeur. Biserica a fost contruită în 1910 în stil român. La intrare erau şi doi concetăţeni români care cereau bani…. am evitat să vorbim limba română.


O biserică micuţă dar care m-a impresionat în mod deosebit. Nici nu apucasem bine să intrăm în biserică şi a venit îngrijitorul care, într-o franceză lentă pe care o puteam înţelege şi eu ne-a oferit câte un cadou: un medalion sfinţit. Ne-a explicat că acest medalion ne va proteja şi ne va aduce noroc. Ni l-a dat gratuit şi am stat puţin de vorbă, ne-a întrebat de unde suntem şi când i-am spus a zis:”aaaa păi şi cei de afară sunt tot din România”. I-am răspuns puţin cam tăios că da, dar noi suntem turişti…. A zis că da, e clar…
Am stat şi am contemplat puţin acea biserica mică dar care mi-a lăsat o impresie deosebită. După aceea am cotit stânga şi am ajuns pe Avenue de Verdun.
Am ajuns într-un parc extrem de frumosm numit Jardins Biovès. Aici are loc Carnavalul din Menton - Sărbătoarea citricelor. Din păcate noi nu am “prins” să vedem sculpturi din citrice, caruri alegorice toate create din lămâi şi portocale deoarece festivalul are loc în luna februarie. Pentru cei care plănuiesc să îl „prindă”, să ştiţi că în 2017 va avea loc pe data de 28 februarie.
Oricum, parcul arata minunat şi fără portocale şi lămâi.
În faţa parcului se află Palais de L’Europe. Palatul Europei, a fost construit în 1909 de arhitectul Hans-Georg Tersling, este fostul cazinou din oraş. Are o faţadă impunătoare şi este una dintre principalele clădiri din centrul oraşului. 



Lângă se află oficiul de informare turistică. Din păcate, era duminică şi nu era deschis, deci nu am putut lua nici o harta printată. În schimb am „experimentat” ceva deosebit. O hartă mare, în faţa oficiului de informare turistică. Dacă apăsam pe un buton îmi arăta din locul unde sunt cum pot ajunge la un alt obiectiv turistic pe care tot eu îl alegeam. De exemplu de unde eram eu pozitionată dacă apăsam pe Musée Jean-Cocteau, ledurile se aprindeau şi îmi arăta pe ce străzi trebuie să merg pentru a ajunge la destinaţie. Ingenios dar din păcate nu puteam lua în spinare acea hartă... deci m-am bucurat doar să mă „joc” puţin cu ea şi să îmi fac o idee cam cum arată oraşul şi cum sunt dipuse obiectivele turistice.
După aceea am ajuns la St John Church, o biserică anglicană... Biserica de piatră se află pe Carnot Avenue şi a fost construită în anul 1867 de către localnici. Biserica este în prezent închisă pentru renovare.
Şi aşa, fără să îmi dau seama ieşisem pe faleză... unde am avut o surpriză plăcută. Că nah, eu deobicei am parte de surprize când merg pe undeva. Pe plajă avea loc campionatul de pescuit sportiv. Un afiş cu „Club de peche Sportive Menton” m-a făcut să înţeleg că toţi acei oameni înşiraţi pe km cu undiţele în mâna sunt într-o...competiţie.



Am stat şi am privit acel „spectacol”, unii chiar prinzând ceva peşte.
La un moment dat, pe faleză văd o clădire nouă, care nu prea se încadra în peisaj. Era Muzeul Jean Cocteau.



De fapt acest muzeu este divizat în două părţi. Noua colecţie se află în această clădire recent construită.
Orarul de vizitare al muzeului este următorul :
Deschis zilnic de la 10:00 la 18:00, cu excepţia zilelor de marţi şi 1 ianuarie, 1 mai, 1 noiembrie şi decembrie 25, când muzeul este închis.
Preţuri :
Expoziţia "Universul lui Jean Cocteau" şi expoziţia temporară: € 8
Preţ redus: € 6 pentru studenţi, profesori, familii şi persoane de peste 65 de ani.
Preţul la jumătate: € 4 pentru parteneri profesionişti (birou de turism din Menton, comitete de întreprindere, hoteluri), precum şi grupuri individuale de 10 persoane.
Gratuit: şomeri, persoane cu handicap
Gratuit pentru toată lumea în prima duminică a fiecărei luni.
Sincer nu îmi dădea mâna să dau 8 euro de persoană pentru a intra în muzeu, plus că nu mi se părea foarte mare aşa că am spus pas.
Cel de-al doilea muzeu Jean Cocteau se află în apropierea primului, într-un bastion de lângă port şi este mult mai mic decât primul.
Pe mine m-a impresionat în mod deosebit parcul dintre cele două muzee, aflat pe Promenade du Soleil. Un loc unde am putut să stau pe o bancă, să mă bucur de razele soarelui, să admir apa limpede şi să observ localnicii într-o zi obişnuită de duminică. Parcul era animat, mulţi părinţi cu copii, oameni ieşiţi cu câinii la plimbare... pentru o clipă m-am „încadrat” şi eu în peisaj şi nu m-am mai simţit turistă.



După ce am stat ceva timp pe bancă am decis că este timpul să mai vizităm câte ceva.
Am descoperit întâmplător o piaţă agro alimentară, aflată într-o clădire cu influenţe maure. O clădire superbă. Piaţa era extrem de aglomerată dar are şi o toaletă din aceea inteligentă, care se spală singură, gratuită.



Am cumpărat din piaţă socca, îmi doream să gust ceva tradiţional dar... nu m-a impresionat în mod deosebit. Mai bună a fost felia de pizza achiziţionată în acelaşi timp cu socca, de la comercianţii din piaţă. Se vindea că pâinea caldă. 1.5—2 euro felia.
Am început urcarea pentru că... da... şi acest oraş este contruit pe deal şi deci şi prin urmare şi aici aveam de urcat...
Am pătruns adânc în inima oraşului vechi, Menton Vieille Ville , am ajuns şi în Place aux Herbes, un loc superb unde localnicii stăteau la soare, mâncând pizza şi bând espresso.
Tot urcând şi iar urcând nu ne-am pierdut printre străduţe. Parcă am un al şaselea simţ, parcă picioarele îmi sunt ghidate către locuri superbe. Grăbindu-ne pentru că se apropia ora 12:00 şi ştiam că bisericile se închid la acea oră am ajuns rapid la Basilique Saint Michel Archange, sau în româneşte, Biserica Arhanghelului sf. Mihail.

De jos, de pe faleză părea impunătoare, dar când am ajuns în fata bisericii parcă era şi mai impunătoare. Până atunci nu ştiam nimic despre acea biserică, dar aceasta este vizitată anual de peste 100.000 turişti. Această biserică este practic simbolul oraşului.



De acolo, panorama este una deosebită: am admirat Plaja Garavan şi coasta italiană în depărtare.



Construcţia bisericii a început în 1640 sub domnia lui Honoré al II-lea, dar a durat mai multe secole pentru a fi finalizată. Faţada a fost renovată în secolul al 19-lea adăugându-se decoruri tipice perioadei.
Saint-Michel Archange a fost proclamată Basilica în martie 1999, prin decretul Papei Ioan-Paulal II-lea.
Cea de a două biserica din piaţă este Chapelle des Pénitents-Blancs, numită de către francezi şi Chapelle de l'Immaculée-Conception. Această biserică este aproape lipită de Basilica Saint-Michel Archange. Din păcate era trecut de ora 12 şi am “ratat-o”…. poate data viitoare…
După aceea aveam în plan ceva cu totul extraordinar... ceva ce nu mai făcusem până atunci… citisem pe internet şi nu ştiam dacă sunt în stare sau nu, dar fiind ziua mea de nume am zis că trebuie să fac o nebunie… şi ne-am dus în…. CIMITIR…
Da, aţi citit bine. În cimitir. Bine, nu este cimitirul nou al oraşului ci cel vechi. Majoritatea mormintelor datează din 1800…

Oraşul Menton a fost creat în 1807 pe ruinele vechiului castel al oraşului, cocoţat la 78 m deasupra acoperişurilor vechi din Menton astfel că cele mai multe morminte datează din secolul al 19-lea. Sunt îngropate atât familii locale amestecate cu cele ale comunităţii internaţionale precum şi presonalitati ale “Belle Epoque”.



În timp ce am rătăcit printre aleile tăcute presărate cu copaci frumosi, am admirat câteva morminte şi mausolee frumos concepute, în special cupola rusească din aur, ce are vedere directă la turla Basilicii Saint Michel.
Am găsit şi mormântul lui William Webb Ellis, cel care a fondat sportul rugby.










                                                                                                                                                            Inutil să mai spun că panorama asupra oraşului şi asupra marii este incredibilă.
Nu mi-a venit să cred… dar am făcut-o şi pe asta.



După aceea, eram la vale deci coborârea a fost mai uşoară.
Am ajuns din nou pe Promenade du Soleil si am decis că este timpul pentru relaxare. A vrut să “testez” apa cu mâna să văd dacă este caldă pentru că tare îmi doream să fac o baie în zilele următoare. Am intrat pe nisip, cu grja să nu îmi între în adidaşi (nu mai era decât pescăruşii, competiţia sportivă se terminase şi eu din păcate ratasem câştigătorul haha). De pe faleză, se “urla” la mine:” Ai grijă să…. ”… dar până să continue apa era deja în adidasul meu… şi aşa am făcut o “baie” de toată frumuseţea.
Am venit rapid pe faleză, lecuindu-mă de apa marii (care sincer, nu mai ştiu dacă era caldă sau rece, aşa de nervoasă eram hahaha). M-am aşezat pe bancă şi am aşteptat să mi se usuce adidaşii şi şosetele.
Dacă eram acasă în România a doua zi răceam. Dar slavă Domnului nu am păţit nimic… şi nici adidaşii… haha
Ne-am continuat drumul pe acea faleză splendidă, am trecut şi pe lângă Casino Barrière de Menton şi am mers şi am tot mers. Traficul era orpit (nu ştiu dacă în fiecare duminică traficul este oprit sau doar pentru că mersesem eu în Menton l-au oprit??!!!)
Până să ne dăm seama, ieşisem din Menton. Ajunsesem la intrarea în Roquebrune-Cap-Martin.


M-a bufnit râsul pur şi simplu. Nu ne dădusem seama când am mers atât. Dar şi când am privit în urmă mi-am dat seama că toată distanţa aceea trebuia să o parcurgem şi înapoi... pe jos! Şi era ceva de mers... şi era mai mult decât m-aş fi aşteptat. Când am ajuns la hotel m-am uitat pe hartă şi mersesem 4 km dus şi 4 km întors. Că să nu mai punem la socoteală urcarea către Basilică şi către cimitir plus celelalte obiective pe care le vizitasem. Mama mia...

Ok, din Cap Martin am decis să ne întoarcem, era de ajuns cât mersesem. Am zis să schimbăm traseul şi să nu venim tot pe faleză ci să mergem pe străduţe.
Am descoperit Musée des Beaux-Arts, numit şi Palais de Carnolès.
Intrarea este gratuită. Un loc spendid, care nu trebuie ratat. În primul rând m-au impresionat grădinile din jurul muzeului. Fiecare copac şi specie de plantă erau marcate şi aveau o plăcuţă, cu anul plantaţiei şi specia de plantă/copac.


Fosta reşedinţa de vară a Prinţului de Monaco, Grimaldi, parcul botanic conţine cea mai mare colecţie de citrice din Europa.
Muzeul în sine este deosebit, am admirat multe tablouri şi colecţii de artă. Fotografiatul nu este interzis, doar că nu aveţi voie să faceţi poze cu bliţ.





Nu o să întru în date istorice despre muzeu sau despre grădini ca să nu vă plictisesc. Cu siguranţă dacă veţi ajunge vreodată acolo veţi citi dvs plăcuţele din faţa muzeului şi veţi lua broşuri informative despre acest loc.
Era deja ora 16:00 şi am decis că este vremea să mergem încet spre gară.
A durat ceva până am ajuns la gară deoarece acei 4 km pe care îi parcursesem pe faleză trebuia să îi parcurgem că să ne întoarcem spre gară.
Nu ne-a fost greu să găsim gara deoarece există multe indicatoare.
Pot spune că Menton este un oraş splendid, un loc unde mi-aş dori să mă întorc nu numai pentru o zi. Mi-aş dori să fac un sejur în Menton, să stau la plajă acolo şi să descopăr şi mai multe locuri şi străduţe în acest oraş magic.